Peștera Prăbușită II

Peștera Prăbușită II: dincolo de vechiul sifon

În apropierea Cetăților Ponorului, o intrare discretă ascunde o peșteră în care direcția de mers se schimbă mereu: galerii joase, coborâri, hornuri și din nou puțuri. Prăbușită II nu se dezvăluie dintr-o singură privire. Pentru a ajunge în profunzime trebuie depășite treceri înguste și regăsite legăturile dintre niveluri. În 2026, o echipă Cristal a reluat acest parcurs, a trecut de limita cunoscută și a ajuns la un nou sifon, raportat la aproximativ −70 m. Reușita adaugă un capitol unei istorii începute cu mult înaintea revenirii clubului.

O peșteră modelată de apă și prăbușiri

Complexul Prăbușită I–II se află pe Valea Cetăților, în zona Padiș, Munții Bihor. În articolul său din revista „Munții Carpați”, Paul Damm îl situează la aproximativ 600 m în amonte de Cetățile Ponorului, la altitudinea de circa 1.040 m. Cele două cavități sunt descrise împreună deoarece au aparținut unui ansamblu separat ulterior prin prăbușirea tavanului. O mare formă de eroziune, lărgită prin surpare, face parte din peisajul care explică și numele lor.

În Prăbușită II, labirintul din apropierea intrărilor lasă loc unei succesiuni cu alt caracter: o laterală, un pasaj tubular descendent, o galerie care se lărgește și primul puț important, de aproximativ 18 m. Dincolo de acesta, traseul urcă din nou prin hornuri, întâlnește galerii cu apă și revine spre adâncime prin alte verticale. Alternanța dintre coborâre și urcare este una dintre particularitățile peșterii. Ceea ce pare sfârșitul unei ramuri poate fi doar începutul următoarei etape de explorare.

Articolul descrie și rețele laterale, hornuri și afluenți temporari. Datele istorice consemnate pentru stadiul cercetării de atunci sunt de 578 m dezvoltare și −53 m denivelare. Aceste valori rămân repere ale documentației vechi; nu sunt prezentate drept bilanț topografic actualizat după înaintarea Cristal din 2026.

Apa care își poate schimba rolul

Prăbușită II este interesantă și prin felul în care reacționează la creșterea apelor. Paul Damm o interpretează ca pe un preaplin al sistemului hidrologic Poiana Ponor–Cetățile Ponorului. În această explicație, o îngustare a căilor de drenaj, asociată unei benzi de roci necarstificabile, limitează evacuarea apei. Când aportul crește, apa se acumulează în rețeaua subterană, urcă în puțuri și poate reactiva ieșiri spre suprafață.

Observațiile din articol includ inundarea puțurilor finale și ridicarea apei în puțul de intrare. Peștera este astfel privită ca un spațiu care preia temporar surplusul de apă, asemănător unui vas de compensare. Autorul discută această funcționare și în legătură cu apariția lacului temporar din Poiana Ponor. Este o interpretare hidrogeologică bazată pe observațiile prezentate în lucrare, nu relatarea unei legături subterane traversate între Prăbușită II și Cetățile Ponorului.

Această dinamică face parte din identitatea peșterii. Galeriile cu apă, sifoanele și urmele de curgere nu sunt elemente izolate, ci expresia unui sistem ale cărui condiții se pot schimba mult odată cu debitul. Explorarea lui cere, pe lângă tehnică, atenție la vreme și la comportamentul apei.

Cercetările care au precedat revenirea Cristal

Istoricul publicat de Paul Damm atribuie descoperirea complexului lui M. Bleahu, în 1975. În 1976, Kulcsar și N. Sasu au explorat până la baza puțului de 18 m. Ulterior, P. Matoș, R. Pop și M. Hudrea au găsit continuarea prin escaladarea unei succesiuni de hornuri. Înaintarea s-a oprit la un sifon stagnant, la cota de −53 m.

Cartarea începută în 1985 de Paul Damm și Eva Damm a fost finalizată în 1993 de o echipă în care articolul îi enumeră pe P. Damm, K. Moreh, L. Piroska, I. Kiss și Z. Kiss. În 1994, P. Damm și C. Pop au descoperit o galerie laterală în partea mediană a peșterii, completând documentația. Acest parcurs explică de ce reluarea modernă trebuie privită ca o continuare a cercetărilor anterioare: galeriile, hornurile și vechiul sifon aveau deja o istorie și o hartă.

Cristal revine: de la regăsirea intrării la refacerea accesului

Potrivit știrii publicate de club la 14 octombrie 2026, după mai multe căutări, Răzvan Dumbravă și András Kulik au reușit să localizeze peștera în 2024. Nu era descoperirea unei cavități necunoscute, ci regăsirea unui obiectiv despre care circulau relatări promițătoare și la care merita revenit cu documentația veche în minte.

În cursul anului 2026, Răzvan Dumbravă, Alice Nemeș și Mark Herman au început recunoașterea și reechiparea. Raportul întocmit de Mark descrie cum Alice a verificat prima varianta de trecere din zona de intrare. Pasajul îngust a fost ușor lărgit, apoi echipa a coborât în sala următoare și a echipat primul puț, de aproximativ 18 m.

La baza lui, continuarea cerea însă urcare. Din vechile echipări nu mai rămăsese coarda necesară parcurgerii ascendentei, astfel că Mark a început escalada, asistat de colegi. Raportul povestește primii aproximativ zece metri urcați și echiparea lor, urmată de parcurgerea unui plan înclinat și mutarea amarajului superior. Știrea clubului descrie această etapă printr-o ascendentă de circa 20 m. Dincolo mai rămânea o scurtă cățărare, lăsată pentru revenire din lipsă de timp și materiale.

Rezultatul acestei prime etape nu era încă o galerie nouă, ci redeschiderea drumului către partea cunoscută a peșterii. Fără refacerea accesului și depășirea ascendentei, vechiul terminus ar fi rămas departe de echipă, deși apărea deja pe hartă.

Octombrie 2026: vechiul terminus este depășit

La 10 octombrie, aceeași echipă — Alice Nemeș, Mark Herman și Răzvan Dumbravă — a revenit și a parcurs rețeaua cunoscută până la limita documentată. De această dată, vechiul sifon terminal a putut fi depășit. Dincolo au fost explorate aproximativ 30–40 m de galerii și a fost coborât un puț estimat la 20 m, până la un nou sifon profund.

Știrea din 14 octombrie anunță noul punct de oprire la aproximativ −70 m. Centralizatorul turei amintește că sub apă se puteau vedea încă circa 5–6 m, fără ca această observație să stabilească adâncimea totală a sifonului. Sunt două informații diferite: cota raportată a punctului terminal și ceea ce echipa a putut observa în apă. Nici lungimile estimate ale galeriilor, nici înălțimea puțului nu sunt adunate aici la vechea hartă pentru a produce un total aparent exact.

Revenirea a schimbat însă perspectiva asupra peșterii: limita vechii documentații nu mai este și limita explorării. Au rămas hornuri de cățărat și galerii laterale de verificat, iar sectorul nou are nevoie de integrare topografică în ansamblu. Prăbușită II continuă astfel să fie un proiect deschis, în care următoarea întrebare se află atât în adâncime, cât și deasupra traseului deja parcurs.

Fotografii din activitățile Cristal

Galeria reunește cele 11 fotografii JPG din selecția furnizată de club: pregătirea echipei, parcurgerea verticalelor, pasaje înguste și imagini de la încheierea turei din octombrie 2026.

Surse și documentare

• Paul Damm (Clubul de Speologie Z Oradea), „Aproape de Cetățile Ponorului — Peștera Prăbușită”, revista „Munții Carpați”, pp. 31–34. Scan furnizat de club; numărul și anul revistei nu sunt vizibile în paginile primite. Informațiile au fost sintetizate și reformulate pentru această prezentare.

• Cristal, 14 octombrie 2026: terminus depășit, sifon la aproximativ −70 m

• Raport de tură — Peștera Prăbușită 2, întocmit de Mark Herman

• Centralizator Ture Cristal 2026, înregistrările despre Prăbușită II și tura din 10 octombrie 2026.

Notă de cronologie: centralizatorul înscrie o primă tură la 1 august 2026, în timp ce știrea din 14 octombrie plasează recunoașterea în septembrie. Raportul lui Mark nu are o dată explicită în text; această etapă este prezentată fără atribuirea unei zile certe. Datele istorice și interpretările hidrogeologice sunt atribuite articolului, iar rezultatele recente sunt raportate la comunicările Cristal din 2026.